"Am doua existente, una la vedere: scrisul;

alta tainuita: o practica a linistii" (Vasile Andru)

 

Biografie

Scrieri

Opinii Critice

Emisiuni TV

Interviuri

Cronică Foto

Tabere de retragere spirituală

 

 

 

 

 

 

Biografie

Scrieri
Opinii Critice
Emisiuni TV
Interviuri
Cronică Foto
Tabere de retragere spirituală
Contact: vasile_andru@yahoo.com

 

 

 

                                              Cine este Vasile Andru?

    Vasile ANDRU este scriitor, eseist şi teoretician. „Andru” este numele literar, de la Andrucovici. S-a născut la 22 mai 1942, în satul Bahrineşri în Nordul Bucovinei. Părinţii săi, Teodor Andrucovici şi Ecaterina (n. Păun) erau agricultori. În 1944, satul a fost ocupat de sovietici, odată cu anexarea Bucovinei de Nord; familia scriitorului a părăsit satul ocupat şi s-a stabilit în comuna Muşeniţa, judeţul Suceava. Vasile Andru a urmat şcoala elementară în Muşeniţa şi Baineţ (1949-1956), iar liceul la Siret şi Rădăuţi (1956-1960). A absolvit Facultatea de filologie a Universităţii din Iaşi, în 1965. Doi ani a fost profesor de liceu, apoi şapte ani a fost asistent cu delegaţie de lector universitar la Institutul Pedagogic din Suceava între 1967-1974. În acest interval, a publicat 4 manuale pentru studenţii săi. Episodic a predat şi la Universitatea din Craiova. A părăsit catedra pentru a se consacra scrisului şi practicii sapienţiale.

    În 1975, după ce a publicat trei cărţi, între care Iutlanda posibilă (debut editorial,1970) şi romanul Mirele (premiat, tradus), a devenit membru al Uniunii Scriitorilor şi s-a stabilit în Bucureşti. Trei ani a fost scriitor liber profesionist. Cotaţia sa literară a crescut după publicarea romanului istoric Noaptea împăratului (1979). În anul următor acest roman a fost tradus în patru limbi.

    În 1980, a fost numit redactor principal la revista „Viaţa Românească”. A rămas în redacţia acestei reviste peste două decenii, cu câteva întreruperi  (care contau ca şi „concedii fără plată”) când a onorat invitaţii sau burse de studii în străinătate.

    După revoluţie, în 1990, Vasile Andru este ales şeful secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti (trei mandate) şi în Comitetul Uniunii Scriitorilor (două mandate).

    Face stagii de documentare antropologică, la Roma (cu burse acordate de guvernul italian, în 1980 şi în 1989) şi la Paris (cu bursă acordată de Fundaţia Pour une entraide intellectuelle européenne, 1990). Călătorii de studii în India, cu bursă Sivananda, în 1992 şi 1996. Centrul Sivananda din Trivandrum, India, i-a conferit titlul de master în Vedanta.

    În prelungirea activităţii literare s-a consacrat şi cercetării/practicii procedeului filocalic „oratio mentis”. Din 1990, întemeiază şi conduce Centrul de practică isihastă Bucureşti, cu şase filiale în ţară. Participă la simpozioane internaţionale de istoria religiilor la Paris, Salonic, Mount Abu, Kottayam, şi de psihologie la Loano/Liguria. Face câteva călătorii la Sf. Munte Athos.

    În 1990, girează amical înscrierea oficială a editurii şi revistei „Arhetip”, fără să cerceteze calitatea morală a celor doi administratori ai proiectului. Colaborează la „Arhetip”, dându-i, împreună cu Mario Sorin Vasilescu, o amprentă spirituală. Numai la nr.2 al revistei figurează în caseta redacţională ca „redactor şef”. Părăseşte „Arhetip” de la nr.6-7, în 1991, când revista devine prea eterogenă. De altfel, la scurt timp, la nr.11, revista îşi încetează apariţia.

    Girează înscrierea editurii „Axis Mundi” şi a revistei „Atelier spiritual / Axis Mundi”,  din care apar doar 2 numere, al doilea în Iunie 1994. Redactor la revista sapienţială „Arca”, al cărei număr ultim apărea în Mai 1997. Redactor sau colaborator la câteva reviste cu apariţii sporadice, dar cu mare vizibilitate: „Naturismul”, „Cunoaşte-te”.

     Câţiva ani ţine cursuri sub genericul  „Stimulare mentală şi optimizare umană”, la Universitatea cultural ştiinţifică Dalles. În 1993-1994, predă cursul „Tehnici de creativitate” la Facultatea de Ziaristică Bucureşti. Este invitat să conferenţieze în străinătate, la Padova şi Ischia, la Barcelona, la Sydney şi Melbourne,  la New York.

    În 1994 publică volumul Terapia destinului, care stârneşte un interes exploziv. Este cartea cu cele mai multe reeditări şi cu o traducere în franceză. Alte două cărţi de succes sunt India văzută şi nevăzută (1993) (reeditată, tradusă-n engleză) şi Întâlniri cu maeştri şi vizionari (2001)

    Rezidenţă în Noua Zeelandă, 1999, 2000. Aici scrie mult, mai ales proză, inclusă parţial în volumul Cel mai îndepărtat paradis (2001); tot aici elaborează cartea de eseuri antropologice: Revelaţia Polineziei. Călătorie în Aotearoa.

    În 1999 a publicat romanul Păsările cerului, distins cu premiul internaţional Balkanika, la Istanbul în 2000. Romanul a fost tradus în cinci limbi. Din anul 2001 este cooptat în juriul Balkanika, pentru promovarea culturii în Estul Europei. Din 2007 este redactor la revista „Lumină Lină / Gracious Light” din New York. În 2010 este delegat la Congresul internaţional PEN al scriitorilor, la Tokyo. După Congres, călătorii şi contacte culturale în Kyoto, Fukuoka, Nagasaki.

    Vasile Andru a publicat 30 de volume, în majoritate romane şi nuvele, dar şi cărţi de spiritualitate, jurnale sapienţiale, „reverii antropologice” (cum îşi califica volumul Viaţă şi semn). Din scrierile sale, până acum s-au făcut traduceri în unsprezece limbi.

 

Andru crede că viaţa are un sens


Este prozator, teoretician şi eseist. A avut burse de documentare la Roma şi Paris. În India i s-a acordat titlul de master în filosofia Vedanta. A călător la Muntele Athos şi în Micul Tibet. Din 1990 este îndrumător al Centrului de Practică isihastă din Bucureşti. A publicat 26 de cărţi. Scriitorul Vasile Andru împlineşte astăzi 64 de ani. [Notă publicată la 2006]

                         

Mă numeam Andrucovici. Am ales să revin la rădăcina numelui meu. Am făcut asta în 1967, la 25 de ani, când am debutat în proză. Mai târziu, prin 1994, un cercetător din Iaşi, Ion Popescu Sireteanu, s-a documentat şi a scris că numele, atestat în secolul al XIX-lea, a fost chiar Andru; şi a fost slavizat de Mitropolitul Bucovinei, Daniel Vlahovici. Acum, fiica mea Tamara, care a debutat în literatură cu teatru, semnează cu numele întreg, Andrucovici. Nu doar ca să se diferenţieze de mine, ci pur şi simplu că ea ţine la numele acesta, în care se stratifică multă istorie bucovineană; ea îl consideră o moştenire a ei.

     În ultimul timp mă bucur de o etapă de linişte. Linişte dobândită, dar şi liniştea de după apariţia unei cărţi noi: romanul Grădinile ascunse. Un roman care a ieşit de sub tipar chiar în Săptămâna Patimilor.

     Andru are o bună relaţie cu timpul. Nici măcar la aniversări nu-mi dau seama că timpul trece. (Sau că trupul trece…). Simt că există doar prezentul. Un prezent continuu.

     În ce crede omul Vasile Andru? Andru crede că viaţa are un sens. Şi sensul este că viaţa noastră nu se sfârşeşte aici, pe pământ. Nu se sfîrşeşte o dată cu persoana. Chiar dacă ne mântuim numai individual, destinul omului este trans-individual.

     Sunt un ascet al scrisului. Iar scrisul este o asceză bucuroasă, care nu te smulge din lume, nu-ţi cere să laşi lumea şi să mergi la pustie, ci îţi restituie întreit lumea. Ca om, sunt dintre cei care s-au născut cu gena mulţumirii. Precum un filosof din vechime, aş zice: „Mulţumesc Domnului că m-am născut latin şi nu barbar, răbdător şi nu anxios, cu toleranţă la frustrare şi nu intolerant”.

     Când văd oameni trişti sau amărâţi, îmi dau seama că acelora nu li s-a descoperit că Dumnezeu este vesel şi paradoxal.

     În India am descoperit o lume trăind mai aproape de sacru. Aşa cum răzeşii lui Sadoveanu, sau oamenii din Ţara Vrancei, sau cei din satul Toderiţa, trăiesc mai aproape de sacru. M-a fermecat normalitatea Indiei: la indieni am găsit două lucruri excelente: nervii şi transporturile. Mai ales nervii, foarte buni! Ştiţi, indienii nu înjură niciodată. Şi au o ştiinţă a fericirii, bazată nu pe posesiune, ci pe linişte. Mă fericesc că am făcut un stagiu şi un masterat în Centrul Sivananda, unde baza studiului e Vedanta: şi anume aspectul Advaita Vedanta, adică învăţătura non-duală. M-a atras şi aspectul practic al acestei şcoli: faptul că se face o practică a minţii, care te deschide spre cunoaşterea revelatorie.

     Pentru mine Oratio mentis înseamnă o constantă în viaţa mea. Tot aşa cum scrisul este o constantă în viaţa mea. Dar oratio e mai puternică decât scrisul şi îl irigă. Am cercetat procedeul isihast Oratio mentis lângă luminaţi din Carpaţi; lângă părintele Calinic Cărăvan, în primul rând. Apoi l-am adâncit pe Sfântul Munte Athos. Treptat, în jurul meu s-au adunat mulţi doritori de a afla taina isihiei, şi aşa s-a născut Centrul de practică isihastă şi studiul Filocaliei, pe care-l îndrum de aproape două decenii.

     Mă simt ca acasă pe planetă. Am senzaţia de sat natal în cele mai indepărtate locuri: în Ischia italiană, sau în Kerala indiană (unde oamenii, dravidienii, chiar seamănă caracterial cu românii: au o blândeţe inteligentă, românească). Tot sat natal am simţit în Dharamsala (zis şi Micul Tibet) şi în Aotearoa polineziană. Şi totuşi, am mereu o bucurie intensă când mă reîntorc în Bucureşti: „Ca şi cum soarele aici l-aş fi îngropat!”…

                                                        Text îngrijit de Violeta Cristea

                                                         „Jurnalul Naţional”, 22 Mai 2006

 

Geografia sacră şi profană
a vieţii

(De la Bahrineşti la „grădinile ascunse”)*

— Aşadar, Vasile Andru, te-ai născut pe când România se afla în plin război antisovietic. În acel an trupele lui Anto­nescu, alături de-ale lui Hitler, aveau să se bată crunt pe frontul de la Stalingrad... Tu, copil în scutece, nici măcar nu ştiai că te afli pe lume...

— Da, sunt născut în plin război, în Bahrineşti, un sat din Nordul Bucovinei, care peste puţin avea să fie ocupat de ruşi. M-am născut în România Mare. În ultimul respiro al României Mari. Într-un an cu întâmplări cumplite pen­tru lume. Chiar în acel an, SUA contrasemnează decla­raţia de război a României (căci, în mod năucitor mai curând decât paradoxal, România declarase război Sta­te­lor Unite!) . În acel an, au declarat război României tocmai Australia şi Noua Zeelandă, – cine s-ar fi aşteptat la „ina­mici” atât de îndepărtaţi! Când legi întâmplarea naşterii tale de un asemenea context formidabil, nu faci doar o „articulare” la universal, sau la mit, ci ajungi să preţuieşti / să înţelegi mai mult viaţa: şi vezi cum tu, atomul-om („atom”, pe latineşte, se zice „individus”) te afli într-o reţea de legături impresionante cu veacul, cu generaţia, cu etaje de lume.

Mai târziu, evocând acel context, m-am gândit cu uimire cum se nasc copiii chiar în război, şi cum viul răz­beşte chiar în condiţii cu totul potrivnice... Evident, atunci nu ştiam că mă aflu pe lume. Când ruşii ocupau satul nos­tru şi noi plecam în pribegie, cu ordin de eva­cuare, spre Oltenia, eu aveam doi ani. Prima amintire ca şi con­ştientă, o am de la trei ani, cred.

După război, am revenit în Bucovina; ne-am stabilit în Muşeniţa, care este o bucată din Bahrineştiul sfârtecat de graniţa pusă de Stalin. Graniţa taie în două chiar şi un ogor al familiei noastre.

Bahrineşti

— După aceea, ţi-ai văzut vreodată satul natal?

— Mi-am revăzut satul natal în 1969. Era iarna. M-au aşteptat, m-au întâmpinat neamuri, nu ne cunoşteam dar ne ştiam neamuri, se uitau la mine ca la un om „salvat”. Ei, cei rămaşi sub ocupaţie sovietică, au avut mereu senti­mentul de captivi – iar cei tineri aveau deja sentimente ambivalente: şi frustrare de ţara mamă, dar şi mândrie reală că aparţin unei supraputeri, Uniunea Sovietică! În acea vizită la Bahrineşti, am locuit la o soră a mamei mele, Veronica Miculescu-Păun, dar mulţi trăgeau de mine să le fiu oaspete. Aduceam daruri, aduceam un aer de om mai liber decât ei; le plăcea să mă audă vorbind, le plăcea sono­ritatea unei limbi româneşti nealterate de sonuri slave. Am fost, pentru zece zile, evenimentul satului; veri­şoara mea Evdochia (Riţa), elevă în vârstă de 13 ani, a notat în jurnalul ei, cu ceva ironie (am citit cu totul întâm­plător, că-l lăsase pe undeva la vedere): „Toţi sunt topiţi după Vasile, şi nu mai ştiu ce să facă să-i placă. Numai eu nu mă las impresionată”; verişoara Evdochia este o fată isteaţă, foarte inteligentă, – mai târziu avea să lucreze în diplomaţie... În acea iarnă 1969, am scris pe loc proza „Un obicei asiatic”, inspirată din deportarea neamurilor mele; proza figurează în sumarul volumului de debut, Iutlanda posibilă.

Siret şi Rădăuţi

— Ce amintire mai acaparatoare ai din anii de liceu? Ai simţit pe atunci vreo atracţie aparte pentru literatură?

— Liceul meu înseamnă Siret (clasele 8 şi 9) şi Rădăuţi (clasele 10 şi 11). Multe amintiri! Mi le-a smuls Mihai Prepeliţă, consăteanul scriitor, şi le-a publicat în volumul Eu sunt născut în Bucovina (Editura V. Cârlova, 1999). Atracţie pentru literatură? Numai pentru literatură! Dar şi pentru mici invenţii: am meşterit un microscop cu rouă, un periscop, un aparat de proiecţie, o lunetă cu care făceam observaţii astronomice... La 13 ani am publicat o poezie în „Scânteia pionierului”, şi câteva epigrame, tot acolo, semnate Andrucovici. În liceu (în clasa a 10-a) mi-a apărut în „Contemporanul” o poezie tare eminesciană, sem­nată V. Alinescu. În vacanţe, păşteam oile şi vacile citind Anna Karenina, Crimă şi pedeapsă, Robinson Crusoe, Desculţ, Evgheni Oneghin... La Siret, m-au pus şeful cena­clului, eram conştient că nu aveam merite pentru aceasta, eram perfect conştient că cele două Glose pe care le-am scris (şi pentru care primisem şi laude!) erau două biete artefacte posteminesciene.

Iaşi

— Cum ai ajuns student la Iaşi şi de ce la Franceză? În studenţie, ai avut vreo relaţie specială cu revistele studenţeşti?

— M-am înscris la Facultate la franceză că îmi plă­ceau Lamartine, Alfred de Vigny, Maupassant şi Iulia Hasdeu. La Liceul din Rădăuţi am găsit o bibliotecă bogată, cu cărţi în limbi străine; aici am găsit volumele postume ale Iuliei Hasdeu, în franceză, poezie, teatru, jur­nal. Mă atrăgeau limbile străine. Am crescut între vecini multietnici, încercam să vorbesc cu ei pre limbile lor. Copil fiind, mama mă învă­ţase ceva germană (că doar venea din fostul ducat austriac, Bucovina fusese ducat austriac). La Siret, profesoara de franceză Edith Pariser mă făcuse elevul ei preferat... Ziceam, îmi plăceau limbile străine, poate simţeam că ele au o pulsaţie tainică: ascund şi revelează; ascund suflet şi revelează suflet... Aşa am ajuns la Facultatea de franceză. Care mi-a prins bine şi ca breşă spre altă lume, cea occi­den­tală.

Am avut vagi legături cu reviste studenţeşti. Am citit în cenaclul studenţesc o piesă de teatru... Am publicat reportaj într-un almanah. Scriam consecvent şi bucuros. Eram conştient că scriu ca să-mi formez mâna. Aveam şi un canon: să scriu o proză pe săptămână. Fără intenţii de a publica imediat. O dată i-am arătat o proză profesoarei Silvia Buţureanu, îndrumătoare de grupă; ea, după ce-a citit-o, mi-a spus că pot să absentez de la anumite cursuri, şi să îmi văd de scris. Sincer, ştiam că obţinusem o înlesnire exagerată... Dar am folosit bine timpul obţinut astfel...

Suceava

— Ce împrejurări te-au făcut să optezi pentru o carieră didactică la Suceava?

— Am ales Suceava ca întoarcere acasă. Aproape de Muşeniţa, satul părinţilor, care se bucurau să le fiu în preaj­­mă. Apoi aveam părere bună despre Suceava, ca metropolă şi ca un loc propice scrisului. Acum aş zice că-mi lipsea ambiţia unui mare centru urban, literar. Sau mă simţeam prea sigur pe mine, aripos, aveam con­vingerea că te poţi „realiza” oriunde.

— Din câte am văzut, într-o vreme ai scris şi poezie... De ce ai părăsit lira?

— Poezia s-a topit în proză. Deci nu am părăsit lira. De altfel, proza nu este ceea ce credea Monsieur Jourdain. Iar Moličre a lansat o frumoasă eroare: că tot ce vorbim este „proză”. În realitate, pentru ca o exprimare scrisă să devină „proză”, mai este nevoie de ceva: este nevoie de simbolizare. Simţul poetic te ajută la aceasta. Iată încă o referinţă de elucidare: Proza este serie de enunţuri continui. Poezia este enunţ întrerupt, frânt. Ei bine, proza câştigă în adâncime dacă foloseşti în ea şi enunţ frânt.

— Cum ai caracteriza viaţa literară a Sucevei anilor 1965-1975?

— A fost o perioadă foarte bună. Dacă iei anul de referinţă 1970, ai deja miezul lucrurilor. Apăreau cărţile lui George Sidorovici, Teofil Lianu, Radu Mareş, Alexei Rudeanu, Marcel Mureşeanu, George Damian, Ion Bel­­deanu, Vasile Andru, Constantin Ştefuriuc. Apărea re­vista-supliment „Suceava”. Apărea revista „Studium”, făcută exce­­lent de Leonard Gavriliu. Momente memorabile. Atunci în Suceava s-a resimţit înviind şi un duh iconar: adică a fost o etapă cu relief. O Suceavă cu relief literar, o compar cu Cernăuţiul Arboroasei şi al Iconarilor. De altfel, în subconştientul Sucevei zac şi acum conţinuturi din Cernăuţiul refulat.

— Te-au contactat şi pe tine neadormiţii ofiţeri de secu­ritate Dumitriu şi Ursu, care „frecventau” cu osârdie Institutul Pedagogic?

— Da, au fost ciocniri şi întretăieri. La început, eu mă credeam deasupra claselor, şi aveam un anume teribilism faţă de ei; iar bătrânul Apetroaie zicea: „Nu te pune cu ei, e periculos, nu-i de glumă... ” Colonelul Dumitriu (sper să-i fi reţinut bine gradul) ne-a fost student la fără frec­venţă, se purta amabil, civilizat, a venit şi la consultaţii la franceză anume. În ajun de examene, decanul a venit la mine să mă roage să am grijă să promoveze tovarăşul colonel; iar eu i-am răspuns decanului: „Păi eu ştiu că noi avem aici studenţi, nu colonei”.

Cât despre căpitanul Ursu (cred că ăsta îi era gradul) a venit într-o zi când eram de serviciu pe Institut, s-a reco­mandat că este profesor de matematică şi că el „răs­punde” de Institut, apoi mi-a zis că eu comit erori că nu arăt corespondenţa, că nu raportez scrisorile primite din Occident. Am răspuns: „De ce să le mai arăt, că şi aşa le citiţi!” A zis: „Datoria dumneavoastră este să le arătaţi”.

În 1971 am cerut o călătorie în Japonia (voiam să folosesc bine onorariul substanţial primit pentru Iutlanda posibilă), dar rectorul (Ionescu, cred) n-a consimţit. Apoi m-am înscris la o excursie în Polonia şi nu s-a aprobat. Atunci am cerut audienţă şi am protestat; şi un securist şef mi-a răspuns: „Desigur, vi se aprobă să plecaţi în Polonia, a fost o sim­plă neglijenţă că n-aţi primit viza... ” Era o excursie cu grup mare. De la plecare, mi-a fost plasată în comparti­mentul de tren o supraveghetoare, simpatică aş zice. În Varşovia, mi-a reproşat că fug de grup, dispar nu ştiu unde. Am spus că grupul se ocupă de comerţ, iar eu vreau să vizitez muzee, monumente. La întoarcere am fost chestionat în legătură cu comporta­men­tul meu la Varşovia, şi ce legături am acolo... În 1974, când am fost restructurat de la Institut, de la catedra de franceză, eram destul de timorat, speriat chiar. Suceava începuse să-mi inspire teamă, sentimentul de primejdie. În romanul Grădinile ascunse (început în 1973 şi publicat în 2006) vei găsi multe ecouri din această Suceavă „concen­tra­ţionară”... Fireşte, Grădinile ascunse pros­pectează şi căile salvării, prin accesul la o altă dimensiune existenţială.

Bucureşti

— Ce a însemnat pentru tine despărţirea de Suceava?

— Un pas înainte spre autonomie. Şi o vindecare de stresul 1974. Suceava îmi devenise ceva asemănător cu experimentul lui Avicenna, cu lupul şi mielul. Şi totuşi, am plecat greu, cu sfâşiere. Când te desparţi, izbucneşte dragostea. La mine, cel puţin aşa se întâmplă. Valorizezi spontan ceea ce laşi, ceea ce moare. Pentru mine, orice despărţire este cu lacrimi. Şi despărţirea de un oraş, şi despărţirea de o femeie. Am obţinut o reîncadrare în învă­ţământ, la Universitatea din Craiova. Practic, era o avan­sare, o promovare! Dar nu am stat mult acolo, mi-am dat repede demisia şi am venit la Bucureşti, scriitor liber profesionist. Mi-am dat demisia de la catedră chiar în ziua când am fost primit ca membru al Uniunii Scriitorilor, în 1975. Vreo 5 ani am fost liber profesionist...

— Ce prieteni mai ai în fosta cetate de scaun a lui Ştefan cel Mare?

— Poate pe cei mai buni, din câţi sunt. Prietenii se fac într-o anumită etapă a vieţii, când fiinţa este fragedă şi altoiul prieteniei se leagă frumos. Mai târziu, când fiinţa se bătătoreşte... sau se aspreşte... poţi să ai parteneri, poţi să ai ucenici, poţi să ai con-fraţi... dar nu prieteni! Prietenii sunt acolo, în Bucovina. Dumitru Brădăţan, Constantin Hrehor, Constantin Blănaru, Ion Filipciuc. Prietenii abso­luţi sunt cei de pe vremea când fiinţa era foarte fragedă, ziceam. În dragoste e altfel, dragostea poate să se aprindă şi în alte etape, mai târzii, pentru că dragostea frăgezeşte fiinţa la orice stadiu al vieţii te-ai afla...

Cernăuţi

— Când ai văzut ultima oară Cernăuţiul şi cu ce senti­mente? Ai vreo rubedenie în Bucovina de Nord?

— Cernăuţiul l-am revăzut în 1999, de 15 iunie. Chişinăul l-am revăzut ceva mai des, într-o vreme de 2-3 ori pe an; în Chişinău mi s-au publicat şi vreo 5 cărţi (şi am avut o editoare exemplară, Doamna Valentina Buzilă). Cernău­ţiul rămâne totuşi un acasă încă nepierdut. Am acolo rude, am rude mai multe în Bahrineşti, satul de lângă Cernăuţi. Trebuie să mai merg urgent la Bahrineşti pentru o datorie de suflet: pe mormântul bunicului Con­stantin nu mai este cruce, căci a putrezit şi s-a prăvălit. Trebuie să pun acolo o cruce nouă, până nu se nivelează mormântul. Poetul cer­năuţean Vasile Tărâţeanu mă tot somează să vin.

Între Paris şi New Delhi

— Cum vezi viaţa la anii tăi împliniţi? Intrarea noastră în Uniunea Europeană joacă vreun rol în existenţa ta de om şi de scriitor? Între o călătorie la Paris şi una la New Dehli, pe care ai alege-o cu ochii închişi?

— Viaţa – o văd bună de trăit. Evident, nu-mi dau seama că am o vârstă. Poate pentru că am toate dotările biologice active, proaspete... şi am mintea activă, proas­pătă. Am primit o zestre genetică bună şi am avut grijă de ea. Mă înţeleg bine întâi cu generaţia care are acum 37 de ani. Sau cu optzeciştii. Profesional vorbind, am sentimen­tul că sunt la „repartiţie”, cântărind între o ofertă la o universitate privată, o rubrică la un cotidian de mare tiraj, sau ispita de a reactiva dosarul pentru diplomaţie, acum, sub Traian Băsescu, un vodă inteligent, drag mie. Şi ispita extinderii unui stabiliment sapienţial, proiect deja lansat... Scriu cu spor, 7-8 ore pe zi, şi viaţa e frumoasă când scrii. Şi, pentru scris, amân sine die alte proiecte. Totuşi, nu sunt un triumfalist incurabil, şi am momente pe care le-aş numi „metafizice”, momente când zic: Et omnia vanitas. În unele ore bilanţiere, am senzaţia că sunt un personaj tragic... Am exhibat prea des aspectul beatic, fericit, al vieţii mele. În India, numele meu spiritual este Ananda, adică „fericitul”. Asta nu ţinea neapărat de un „program”; dar le zic studenţilor mei: „oricât de loviţi sau de drama­tici aţi fi acasă, când ieşiţi pe stradă să aveţi faţa senină, căci faţa senină programează cu seninătate lumea prin care tre­ceţi”. Când spun că uneori mă simt un perso­naj tragic, nu mă gândesc la nişte proiecte nerealizate, la nişte iluzii părăsite, ci la răni simple, sângerări afective. Ştiu, con­ştiinţa tragică vine din absenţa iluminării. Adică: pen­tru a supravieţui unei traume, unui dezastru afectiv, trebuie să ai o iluminare. Să ieşi din condiţia umană, de tot sau pe durate lungi... Că nu poţi fi pe asemenea culmi 24 de ore pe zi... Şi mai cred în acea „amprentă a îngerului”, care-i simbolul uitării raiului.

Dar tu mă întrebi nu doar despre vârsta mea ci şi despre vârsta lumii, despre România la ora globalizării. Şi dacă această Oră îmi influenţează soarta de scriitor. Nu‑mi dau seama. Eu mă globalizasem ceva mai de mult. La propriu sunt multe locuri pe glob unde mă simt ca în satul meu natal. Cât despre ultima întrebare (despre cele două oraşe-reper), ea este foarte actuală: tocmai ne-am întors dintr-o călătorie la Paris (pe 23 mai) şi pregătim o călătorie în India. Aşa că între aceste două topos-uri, Paris şi New Delhi, le alegem pe amândouă, cu ochii deschişi

 

* Interviu luat de Leonard Gavriliu, la 30 mai 2007.